Sunt seri în care, după ce se liniștește casa și se mai domolesc și știrile, rămâne în aer un soi de întrebare care nu te lasă să pui punct. O simți ca pe un zumzet mic, persistent, ca atunci când stai lângă un transformator și nu știi dacă te deranjează sunetul sau ideea că sunetul există.
„Stat-țintă” e unul dintre acești termeni. Îl auzi la televizor, îl vezi aruncat pe rețele, îl prinzi în conversații la birou, iar apoi, în mod surprinzător, îl auzi și în familie, spus cu jumătate de glumă, jumătate de îngrijorare. Și atunci îți dai seama că nu mai e doar jargon de experți. A început să se lipească de viața de zi cu zi.
România, prin poziția ei, prin faptul că e în NATO și în Uniunea Europeană, prin granițele ei și prin felul în care istoria a tot forțat-o să fie atentă la vânt, ajunge ușor pe radar. Nu e o insultă și nici o medalie. E un diagnostic.
Un stat-țintă este un stat asupra căruia cineva își exersează presiunea, influența, răbdarea, instrumentele. Uneori nici nu-ți dă cu pumnul. Îți pune degetul pe frunte și te împinge încet, cu un zâmbet. Și dacă nu ești atent, ajungi să crezi că tu ai făcut pasul.
În războiul hibrid, miza mare nu e doar un teritoriu, deși asta rămâne o obsesie veche în lume. Miza e mintea oamenilor, încrederea dintre ei, reflexele lor democratice, capacitatea unei societăți de a se aduna laolaltă când e greu. Miza e dacă mai crezi în instituții și în vecinul tău, dacă mai ai răbdare să verifici o informație înainte s-o dai mai departe, dacă mai poți să te uiți la un om care gândește diferit fără să-l consideri dușman.
Asta e partea incomodă. Nu vorbim despre filme cu spioni, deși și acelea există. Vorbim despre facturi, despre griji, despre nervi strânși în trafic, despre cozi la ghișeu, despre un adolescent care învață de pe TikTok, despre o bunică ce primește mesaje pe WhatsApp și nu știe cum să le așeze în minte. Războiul hibrid intră în casă fără să-ți ceară voie.
Când spui „război hibrid”, despre ce vorbim, de fapt
E ușor să te pierzi în definiții, și totuși merită să stăm o clipă cu ele, ca să nu ne speriem de cuvinte, ci de realitate. „Hibrid” înseamnă amestec. Înseamnă că nu mai ai o singură formă de atac, un singur front, un singur tip de adversar. Ai combinații. Ai presiune economică și atacuri cibernetice, ai sabotaj discret și campanii de dezinformare, ai bani băgați în anumite rețele și în același timp mesajul repetat, obsesiv, că „toți sunt la fel”.
Partea vicleană e că multe dintre aceste acțiuni pot fi negate. Se pot face pe sub masă, prin interpuși, prin grupuri locale, prin conturi false sau prin „utiliți” care nici nu-și dau seama că sunt folosiți. Se lucrează mult cu ambiguitatea, cu ideea că „nu se știe sigur”, cu eterna noastră slăbiciune de a ridica din umeri și a spune „eh, oricum nu putem face nimic”.
În același timp, războiul hibrid e și despre ritm. Nu e un fulger, e o ploaie măruntă care te udă fără să-ți dai seama. În zilele bune, îl ignori. În zilele proaste, te enervează, dar tot nu îl numești. Doar când vine o criză mare, un atac cibernetic, un scandal uriaș, o panică pe rețele, abia atunci vezi urmele. Și, sincer, uneori e târziu să mai repari tot.
De ce România ajunge pe lista scurtă a celor testați
România nu e o insulă. E așezată pe o hartă care are memorie și nervi. Marea Neagră nu e doar o destinație de concediu, e un spațiu strategic unde se întâlnesc interese, conducte, rute maritime, baze militare și, mai nou, o mulțime de drone, radare și calcule reci. În nord și est, războiul din Ucraina a schimbat complet respirația regiunii. Chiar și când nu te atinge direct, simți că te obligă să te poziționezi, să vorbești, să reacționezi.
Apoi e Moldova, cu fragilitățile ei, cu luptele ei interne, cu presiunea enormă venită dinspre Rusia și cu aspirațiile europene care se lovesc de realități economice și sociale. România e legată de Republica Moldova prin istorie, limbă, familie, dar și printr-un fel de promisiune morală. Și asta, fie că vrem sau nu, devine o vulnerabilitate exploatabilă. Când iubești ceva, poți fi rănit prin acel ceva.
Mai e și apartenența la NATO și la Uniunea Europeană. Pentru români, mai ales după 1989, acestea au fost două ancore. Într-o regiune în care, istoric vorbind, lucrurile se mișcă brusc și fără să te întrebe, să ai ancore contează. Dar exact aceste ancore pot fi atacate în războiul hibrid, nu prin tancuri, ci prin îndoială, prin oboseală, prin ideea că „ne-au folosit”, că „ne-au pus la colț”, că „noi oricum nu contăm”. Mesaje repetate suficient de mult devin, pentru unii, adevăruri emoționale.
Și, să fim sinceri, România are puncte slabe pe care le știm cu toții, chiar dacă ne e rușine să le spunem în public. Lipsa de încredere în instituții, corupția care a mușcat din răbdarea oamenilor, migrația masivă care a lăsat sate cu bătrâni și orașe cu copii crescuți de bunici, diferențele de dezvoltare între regiuni, precaritatea unor servicii publice. Toate acestea sunt teren fertil. Nu pentru că românii ar fi „mai naivi”, ci pentru că un om obosit e mai ușor de manipulat.
Stat-țintă nu înseamnă stat condamnat
Aici vreau să mă opresc un pic, pentru că altfel riscăm să alunecăm în fatalism. Un stat-țintă nu e un stat pierdut. E un stat care trebuie să fie conștient că e vizat. E ca atunci când știi că ai o ușă care scârțâie și o încuietoare cam veche. Nu te muți din casă. Repari. Întărești. Îți pui lumină la intrare. Te uiți la cine vine.
În același timp, statutul de țintă vine cu riscuri reale, iar unele sunt greu de măsurat în statistici. Nu e doar despre „câte atacuri au fost” sau „câte conturi false”. E despre cât de mult se schimbă atmosfera socială. Despre cum se îngroașă suspiciunea dintre oameni. Despre cum devin discuțiile mai agresive, mai scurte, mai tăioase. Despre cum un cuvânt precum „trădare” se rostogolește prea ușor.
Riscul cel mai greu de văzut: fisurarea încrederii
Îmi place să cred că o țară e ca o familie mare, cu toate dramele ei. Uneori te cerți, uneori te rănești, uneori îți spui lucruri pe care apoi le regreți. Dar rămâne ceva, o bază, un fel de acord tacit că, atunci când e incendiu, nu te uiți la certurile vechi. Iei găleata cu apă.
Războiul hibrid vrea să rupă tocmai acel acord tacit. Nu e nevoie să convingă pe toată lumea de același lucru. E suficient să împingă oamenii în tabere, să amplifice diferențe existente, să transforme nuanțele în ură. Când un stat devine țintă, propaganda nu vine doar să îți vândă o idee, ci să îți vândă neîncrederea. Neîncrederea în presă, în justiție, în alegeri, în medic, în profesor, în vecin.
În România, unde oricum avem un reflex de „nu mai cred pe nimeni”, asta devine periculos. Pentru că nu mai ai cum să mobilizezi o societate când apare o criză. Iar crize apar. Pot fi naturale, pot fi economice, pot fi de securitate. Când nu mai ai încredere, orice măsură devine suspectă, orice decizie devine „ordin de la cineva”. În loc să te întrebi ce e eficient, te întrebi cine profită.
Alegeri, instituții și oboseala democratică
O democrație funcționează nu doar prin legi, ci prin ritualuri. Alegerile sunt un ritual. E ziua în care îți amintești că ai o voce, că nu ești doar spectator. Când războiul hibrid se uită la România, alegerile sunt unul dintre locurile unde apasă.
Nu trebuie să falsifice urne ca în filme. Poate să arunce îndoială asupra procesului, să creeze scandaluri, să facă zgomot, să împingă teme false în față, să satureze spațiul public cu informații contradictorii până când oamenii spun „nu mai înțeleg nimic, nu mai merg”. Absenteismul nu pare, la prima vedere, o victorie a adversarului, dar e. O democrație în care oamenii nu mai participă devine ușor de împins.
România a trecut, în ultimii ani, prin momente în care instituțiile au fost puse sub presiune din interior și din exterior. Iar aici apare un risc specific statutului de stat-țintă: adversarul se folosește de slăbiciunile reale ale democrației ca de un levier. Dacă există corupție, o va amplifica în percepția publică până când pare că nu există nimic curat. Dacă există incompetență, o va transforma în dovadă că „statul e eșuat”. Dacă există polarizare politică, o va hrăni cu algoritmi.
Și, poate cel mai dureros, va încerca să pună oamenii unii împotriva altora nu pe idei, ci pe identitate. Oraș contra sat, tineri contra bătrâni, diaspora contra cei rămași acasă, „educați” contra „needucați”. Am văzut genul ăsta de ruptură în multe locuri din lume, și nu e niciodată o poveste cu final frumos.
Războiul de pe ecran: dezinformarea care știe să te atingă
Dezinformarea, astăzi, nu mai arată ca o minciună grosolană pe o foaie mototolită. E mai rafinată. Uneori e un adevăr tăiat pe jumătate. Alteori e o emoție împachetată într-un clip scurt. Alteori e o întrebare aruncată la întâmplare: „Dar dacă…?”
Când România e țintă, dezinformarea se pliază pe vulnerabilități locale. Un mesaj care prinde la noi nu e neapărat același cu unul care prinde în Franța sau în Germania. La noi prind, de pildă, poveștile despre „vânzarea țării”, despre „străinii care ne fură”, despre „copiii care sunt luați”, despre „sistemul care te ține jos”. Sunt teme vechi, dintr-o memorie colectivă care a trecut prin ocupații, dictaturi, lipsuri. Când apeși pe memoria asta, obții reacții.
Și aici intră un risc major: deformarea agendei publice. În loc să discutăm despre lucrurile care contează cu adevărat, salarii, educație, sănătate, infrastructură, ajungem să ne certăm pe false scandale sau pe interpretări delirante ale realității. Nu zic că oamenii nu trebuie să fie critici. Doamne ferește, critica e sănătoasă. Dar critica fără bază, hrănită cu furie, devine o armă.
Pe rețelele sociale, algoritmii nu sunt morali. Ei nu aleg adevărul. Ei aleg atenția. Și atenția se obține, de multe ori, prin indignare. Asta face ca războiul hibrid să fie eficient, pentru că el exploatează un sistem deja construit să răsplătească emoția puternică.
În discuțiile despre rolul României în securitatea regională, mi s-a întâmplat să văd oameni buni, inteligenți, care își pierd răbdarea și ajung să creadă orice dacă vine împachetat în limbajul potrivit. Dacă vrei să te uiți și la o perspectivă punctuală, scrisă pe înțeles, gasesti un articol interesant pe subiect pe JurnalulDeTransilvania.ro.
Când minciuna se întâlnește cu frica: sănătate, armată, economie
Un stat-țintă e atacat acolo unde doare cel mai tare. Și durerile mari ale oamenilor sunt, de obicei, legate de sănătate, de bani și de siguranță. De aceea, campaniile hibride se infiltrează în conversațiile despre vaccinuri, despre prețuri, despre război, despre „cine ne apără” și „cine ne împinge în conflict”.
În România, unde mulți au încă o relație complicată cu autoritatea, mesajele care sugerează că „ni se ascunde ceva” găsesc teren fertil. Un risc specific pentru un stat-țintă este ca aceste mesaje să erodeze capacitatea statului de a gestiona situații de urgență. Dacă într-o criză sanitară oamenii nu mai cred medicii, dacă într-o criză de securitate oamenii nu mai cred armata sau instituțiile, reacțiile devin haotice. Haosul e combustibil.
Mai e și economia. România e integrată în piața europeană, depinde de lanțuri de aprovizionare, de investiții, de exporturi, de stabilitate financiară. Războiul hibrid se poate juca și aici, prin manipularea percepției, prin atacuri asupra sistemelor digitale ale companiilor, prin presiuni asupra sectoarelor sensibile, energie, transport, telecom.
Uneori o singură știre falsă despre o bancă poate produce panică. Uneori un atac cibernetic asupra unei infrastructuri poate opri o activitate esențială. Nu trebuie să cadă totul. E suficient să se blocheze o verigă.
Cyber: frontul invizibil care te lovește când nu te aștepți
Dacă ar fi să aleg o imagine, aș spune că războiul cibernetic e ca o inundație care vine prin țevi, nu prin ușă. Nu vezi valul. Nu auzi tunetul. Observi doar că, brusc, nu mai merge ceva. Nu îți mai intră salariul la timp, nu mai funcționează programările la spital, nu mai poți plăti cu cardul, nu mai ai acces la acte.
România are instituții și structuri care lucrează pe securitate cibernetică, dar riscul, ca stat-țintă, e că atacurile cresc în complexitate și în frecvență. Într-o societate digitalizată pe jumătate, adică în care unele sisteme sunt moderne iar altele rămân în urmă, apar multe porți. Un atacator bun caută exact acel amestec: suficient de digital ca să aibă ce lovi, suficient de neuniform ca să găsească breșe.
În plus, există o dimensiune psihologică în atacurile cibernetice. Când o instituție e lovită, oamenii își pierd încrederea nu doar în acea instituție, ci în ideea de funcționare. Se instalează impresia că „oricum nu e nimic sigur”. Iar când nimic nu e sigur, oamenii se întorc către instinct, către zvon, către „mi-a zis cineva”.
Pentru România, un risc major e ca sistemele critice, energie, transporturi, sănătate, administrație, să fie țintite nu doar pentru efectul imediat, ci pentru mesaj. Mesajul e simplu: „Putem, oricând.”
Infrastructura critică și sabotajul care arată ca un accident
În ultimii ani, Europa a devenit mai atentă la ideea de sabotaj asupra infrastructurii critice, inclusiv asupra cablurilor, conductelor, rețelelor energetice. E un tip de risc care, acum un deceniu, părea exotic pentru publicul larg. Acum nu mai pare.
România are infrastructuri importante, porturi, conducte, noduri de transport, rețele electrice, depozite, puncte de trecere a frontierei, baze militare. Nu toate sunt la fel de vulnerabile, dar toate sunt importante. În războiul hibrid, un incident „accidental” poate fi, de fapt, un mesaj.
Un foc la un depozit, o defecțiune într-un nod, o întrerupere de curent într-un moment-cheie. Nu spun că orice accident e sabotaj. Ar fi absurd și ar hrăni paranoia. Spun doar că, atunci când ești stat-țintă, trebuie să ai capacitatea de a investiga rapid și credibil, pentru că adversarul se bazează și pe reacția ta.
Iar aici apare o altă vulnerabilitate tipic românească: neîncrederea în explicațiile oficiale. Dacă statul comunică prost sau întârzie, zvonul va umple golul. Și uneori zvonul e scris de altcineva.
Energia: nu doar preț, ci și nerv strategic
Energiei îi simți greutatea în factură, dar și în geopolitică. România, ca parte a pieței europene, se află într-un context în care energia e și armă, și negociere, și instrument de presiune. În războiul hibrid, energia e o zonă preferată pentru destabilizare, pentru că atinge direct viața oamenilor.
Un risc pentru România e ca o criză energetică, fie reală, fie amplificată informațional, să producă tensiuni sociale și politice. Într-o iarnă grea, când prețurile cresc, când lumea e nervoasă, un mesaj repetat despre „cine e de vină” poate împinge societatea spre soluții radicale. E ușor să devii furios pe Bruxelles, pe NATO, pe „guvern”, pe „multinaționale”. E mai greu să păstrezi nuanța și să înțelegi că o parte din presiune vine dintr-un conflict mai mare.
Asta nu înseamnă că statul trebuie scutit de critică. Din contră. Dar critica sănătoasă cere informație corectă și transparență. Într-un război hibrid, exact asta se atacă: transparența, claritatea, capacitatea de a discuta pe fapte.
Diaspora, migrația și războiul emoțional dintre „plecați” și „rămași”
Orice român are pe cineva plecat. Un frate, o soră, un văr, un copil, un prieten. Diaspora e una dintre cele mai mari povești ale României recente. E și o rană, și o resursă, și o oglindă.
În logica războiului hibrid, diaspora poate fi o țintă dublă. Pe de o parte, poate fi bombardată cu mesaje menite să o înstrăineze de țară, să o facă să creadă că „nu mai are rost”, că „aici e doar corupție și haos”. Pe de altă parte, poate fi folosită ca instrument de conflict intern, prin mesaje care îi pun pe cei plecați împotriva celor rămași, sau invers. De câte ori n-am auzit replici de genul „voi n-aveți dreptul să vorbiți, că n-ați stat aici”, sau „voi nu știți cum e afară, ați rămas cu mentalitatea veche”. Sunt replici care rup.
Un stat-țintă riscă să vadă aceste rupturi amplificate până când devin identități. Iar când devin identități, e greu să le mai vindeci. România are nevoie de diaspora nu doar pentru bani trimiși acasă, ci pentru idei, pentru punți, pentru investiții, pentru experiență. O societate care își transformă diaspora în inamic își taie singură o mână.
Minorități, religie, identitate: locurile unde se aprinde repede fitilul
România e o țară diversă, chiar dacă uneori ne place să ne spunem povestea ca și cum am fi fost mereu un bloc compact. Avem minorități etnice, comunități religioase diverse, regiuni cu identități istorice puternice. E o bogăție, dar poate deveni și o vulnerabilitate dacă cineva decide să o folosească împotriva noastră.
În războiul hibrid, mesajele care atacă minoritățile sau care folosesc religia ca armă nu sunt „accidente culturale”. Sunt tactici. Dacă reușești să faci o societate să se certe pe identitate, îi scazi capacitatea de a se concentra pe probleme reale. Oamenii ajung să se apere, să se retragă, să reacționeze impulsiv.
Riscul pentru România e să alunece spre un climat în care diferența devine suspectă. Când se întâmplă asta, adversarul nici nu mai trebuie să muncească mult. Societatea se autodistruge, încet, prin suspiciune.
Moldova, Marea Neagră și efectul de vecinătate
Un stat-țintă trăiește cu un paradox. Pe de o parte, vrea să fie puternic și stabil. Pe de altă parte, vecinătatea lui îl trage în tensiuni. România se află lângă un război și lângă un stat fragil, Republica Moldova, expus la interferențe. Asta înseamnă că orice destabilizare din jur poate avea efecte în România.
Nu e nevoie să se mute conflictul aici pentru ca România să fie afectată. E suficient să apară valuri de dezinformare, să se amplifice frica de escaladare, să circule zvonuri despre mobilizare, să se pună la îndoială capacitatea NATO de a apăra flancul estic. Toate acestea pot schimba comportamente economice și sociale, pot speria investitori, pot alimenta tensiuni politice.
Și mai e ceva, un element psihologic pe care îl simt în multe țări din regiune: oboseala. Oamenii obosesc de la prea multă criză. Când ești obosit, vrei o soluție simplă, un lider care promite că „închide tot”, că „ne scoate din joc”, că „face ordine”. Războiul hibrid se hrănește din această poftă de simplificare.
Riscul de escaladare accidentală și jocul cu marginea prăpastiei
Un alt risc pentru un stat-țintă e să fie împins, fără să vrea, în situații de escaladare. Uneori prin incidente la graniță. Alteori prin provocări în spațiul aerian sau maritim. Alteori prin operațiuni care par mici, dar care forțează statul să reacționeze.
Aici e nevoie de nervi tari și de instituții bine coordonate. Pentru că o reacție prea slabă poate fi interpretată ca slăbiciune, iar o reacție prea dură poate fi folosită propagandistic pentru a spune că „România vrea război”. E o linie subțire, iar adversarul știe să o exploateze.
În plus, în era rețelelor sociale, fiecare incident e imediat transformat în spectacol. Se filmează, se taie, se scoate din context, se distribuie. O decizie luată în câteva ore poate fi judecată în câteva minute. Un stat-țintă trebuie să aibă nu doar armate și servicii, ci și o comunicare publică matură.
Când atacul vine prin instituții: corupția ca armă, nu doar ca problemă internă
Corupția nu e doar o chestiune morală, e și o chestiune de securitate. Știu că sună dur, dar e adevărat. În războiul hibrid, corupția e un punct de intrare. Poți cumpăra influență, poți obține informații, poți bloca proiecte, poți crea scandaluri care slăbesc încrederea publică.
România a făcut pași reali în lupta anticorupție în anumite perioade și a avut și reculuri. Din interior, aceste suișuri și coborâșuri par politică. Din exterior, un adversar le vede ca pe oportunități. Orice slăbiciune instituțională devine un loc de presiune.
Riscul, ca stat-țintă, e ca lupta anticorupție să fie fie delegitimată complet, fie folosită ca armă politică internă până când oamenii nu mai cred în ea. Când o societate ajunge să creadă că „toți fură la fel”, atunci e pregătită pentru cinism. Iar cinismul, în democrație, e o boală grea.
Educația, cultura civică și reflexele de apărare ale unei societăți
Aici ajungem la ceva ce nu se vede pe hartă și nici nu intră în tabelele de securitate. Educația. Cultura civică. Capacitatea de a înțelege cum funcționează o instituție, ce înseamnă o alianță, de ce există reguli, cum se verifică o informație.
Într-un război hibrid, educația devine scut. Nu în sensul romantic, ci în sensul practic. Un om care știe să citească critic e mai greu de manipulat. Un tânăr care înțelege cum funcționează propaganda e mai greu de folosit. O comunitate care are obiceiul de a vorbi cu primarul și de a cere socoteală e mai greu de destabilizat.
Riscul pentru România, dacă rămâne țintă mult timp, e ca această zonă, educația și cultura civică, să fie subfinanțată și tratată ca decor. O societate care nu investește în gândire critică investește, fără să vrea, în vulnerabilitate.
Rețelele sociale și AI: amplificatorul care schimbă jocul
De câțiva ani, simțim cu toții că viteza minciunii a crescut. Nu pentru că oamenii ar fi devenit brusc mai răi, ci pentru că tehnologia a devenit mai bună la a copia realitatea. Videouri false, voci imitate, imagini generate, conturi automate care par umane. Uneori te uiți la un clip și, chiar dacă ai instinct bun, te întrebi: e real? e montaj? e scos din context?
Pentru un stat-țintă, asta înseamnă un risc nou: crize fabricate. Nu doar informații false, ci evenimente care par să se întâmple, dar nu se întâmplă. Sau se întâmplă altfel decât ți se arată. O înregistrare falsă cu un oficial, un mesaj inventat „scăpat” dintr-o ședință, un document fals. Astfel de lucruri pot produce panică, pot schimba piețe, pot influența alegeri.
România, ca multe alte țări, trebuie să învețe să trăiască în această epocă fără să devină paranoică. E o balanță dificilă. Dacă devii paranoic, ai pierdut deja. Dacă devii naiv, ai pierdut la fel.
Cum îți dai seama că ești țintit, fără să cazi în paranoia
E o tentație, când auzi de război hibrid, să începi să vezi conspirații în orice. Și nu ajută pe nimeni. Nici pe stat, nici pe societate, nici pe tine, care vrei doar să-ți duci viața mai departe. Totuși, există câteva semne subtile, aproape ca niște schimbări de vreme, care îți arată că cineva împinge narațiuni în spațiul public.
Un semn e repetiția. Aceleași idei apar simultan în locuri diferite, de la pagini anonime până la oameni cunoscuți, uneori fără legătură între ei. Se repetă fraze care par „organice”, dar au aceeași structură, același ritm. Alt semn e urgența fabricată. E mereu „acum”, „imediat”, „nu mai avem timp”, „dacă nu reacționăm azi, mâine e prea târziu”. Urgența te împinge să sari peste verificări.
Mai există și un tip de cinism îmbrăcat ca luciditate. Genul de discurs care îți spune că ești naiv dacă mai crezi în vot, în presă, în instituții, în alianțe. Că totul e o farsă și că singura cale e să arzi tot, să o iei de la zero, cu un salvator. Poate sună familiar, pentru că astfel de mesaje au existat mereu, dar când ești stat-țintă ele sunt amplifycate, îngrășate, răspândite cu metodă.
Și încă ceva, poate cel mai greu de acceptat: uneori ținta nu e să te convingă de un adevăr, ci să te facă să te îndoiești de toate adevărurile. Să ajungi să spui „nu există realitate”, „nu există bine și rău”, „toți mint”. Dacă ajungi acolo, adversarul a câștigat, fiindcă ești dezarmat. Un om care nu mai crede în nimic nu mai apără nimic.
Presa, spațiul public și bătălia pentru un limbaj comun
Nu cred în ideea romantică potrivit căreia presa ar trebui să fie mereu eroică. Presa e făcută din oameni, cu calități și slăbiciuni, cu graba lor, cu presiunea de audiență, cu unele compromisuri. Dar într-un stat-țintă, presa devine, vrând-nevrând, o infrastructură de securitate. Nu pentru că ar face politică, ci pentru că poate păstra un limbaj comun.
Când se rupe limbajul comun, când fiecare trăiește într-o bulă, în care „adevărul” lui e complet diferit de „adevărul” celuilalt, atunci nu mai ai dezbatere democratică. Ai două triburi care se privesc cu suspiciune. Războiul hibrid iubește triburile.
România are nevoie de jurnalism care să explice, nu doar să strige. De investigații solide, dar și de texte care să pună lucrurile în context, fără superioritate. Oamenii nu se schimbă când sunt certați. Se schimbă când se simt respectați. Și aici e o lecție pe care, sincer, o învățăm greu, în spațiul nostru public: respectul e o formă de eficiență.
În același timp, statul trebuie să înțeleagă că nu poate combate dezinformarea doar prin comunicate seci sau prin morală. Trebuie să comunice clar, repede și coerent, mai ales în crize. Și trebuie să accepte că transparența nu e un moft. Într-un război hibrid, lipsa de transparență e combustibil pentru adversar.
România și lecția amară a propagandei, dintr-o istorie încă vie
Când vorbim despre manipulare și dezinformare, România are o memorie istorică specifică. Propaganda, în timpul comunismului, nu a fost doar un fundal. A fost aerul. A fost felul în care ți se spunea ce ai voie să gândești despre țară, despre lume, despre tine. A fost și felul în care adevărul se șoptea, în bucătărie, cu radioul dat încet.
De aceea, uneori, reacțiile de azi sunt contradictorii. O parte din societate are o alergie la orice mesaj oficial, pentru că îl asociază, instinctiv, cu propaganda de atunci. O altă parte, paradoxal, are nostalgia unei „ordini” de atunci, tocmai pentru că oboseala prezentului e mare.
Războiul hibrid se strecoară exact prin acest paradox: îți spune că nu mai trebuie să ai încredere în nimic, dar îți oferă, ca substitut, un mesaj simplu, autoritar, care seamănă suspect de mult cu propaganda.
A fi stat-țintă înseamnă, pentru România, să își vindece această relație complicată cu adevărul public. Să învețe să distingă între transparență și propagandă, între comunicare instituțională și manipulare. E un proces de maturizare, iar maturizarea, știm, nu e niciodată confortabilă.
Costurile tăcute: bani, timp, nervi și oportunități pierdute
Când spui „război”, te gândești la victime vizibile. În războiul hibrid, multe costuri sunt tăcute. Sunt bani cheltuiți pe securitate, pe refacerea sistemelor, pe campanii de informare, pe training, pe investigații. Sunt ore pierdute de instituții care se apără în loc să construiască.
Mai sunt și oportunitățile pierdute. Un investitor care se uită la instabilitate informațională poate decide să nu vină. Un proiect care poate fi blocat de un scandal fabricat poate întârzia ani. Un program public poate fi sabotat prin neîncredere.
Asta e partea pe care oamenii o simt în mod difuz. Simt că „nu merge”, că „totul e complicat”, că „nu se poate”. Războiul hibrid vrea să creeze exact această senzație de blocaj permanent.
Ce înseamnă reziliența, pe românește, în viața de zi cu zi
Cuvântul „reziliență” e folosit mult și uneori îmi vine să îl las deoparte, pentru că sună tehnic. Dar dacă îl traducem în limbaj simplu, reziliența înseamnă să te ții pe picioare când te împinge cineva. Să nu te prăbușești în panică. Să nu te lași învins de oboseală. Să ai obiceiuri bune.
Pentru România, reziliența nu e doar despre armată și servicii. E despre școli care funcționează. E despre spitale care nu se opresc la primul atac informatic. E despre primării care comunică limpede. E despre jurnaliști care verifică. E despre oameni care își păstrează curiozitatea și nu își predau mintea oricui.
Și e și despre comunitate. Mi se pare că noi, românii, avem o forță specială când vine vorba de comunitate, dar o folosim ciudat. Uneori ne adunăm doar la necaz, la incendiu, la inundație, la moarte. Ar fi bine să ne adunăm și la construcție, la prevenție, la educație. Știu, sună idealist. Dar e și foarte practic.
Cum arată un răspuns matur, fără isterie
Un stat-țintă are nevoie de răspunsuri pe mai multe niveluri. Nu doar reacții la criză, ci și investiții în prevenție. Nu doar sancțiuni, ci și comunicare. Nu doar securitate, ci și încredere.
Pentru instituții, asta înseamnă coordonare, transparență, investiții în cyber, protecția infrastructurii critice, colaborare cu partenerii europeni și NATO, dezvoltarea capacității de a detecta și atribui atacuri, adică de a arăta, credibil, cine a făcut ce. Atribuirea contează, pentru că altfel rămâi în „nu se știe sigur”, iar în acel spațiu crește propaganda.
Pentru societate, asta înseamnă obiceiuri. Să nu înghiți primul clip care te enervează. Să nu distribui imediat. Să îți alegi surse diverse. Să nu îți transformi adversarul politic în dușman personal. Să îți protejezi părinții și bunicii de escrocherii și de mesaje false, nu cu superioritate, ci cu răbdare.
Și mai înseamnă să ne recunoaștem slăbiciunile fără să ne urâm pentru ele. România e un loc cu talent, cu resurse, cu energie umană incredibilă, dar și cu răni. Când cineva vine să apese pe rănile astea, cel mai bun răspuns nu e să negi că te doare, ci să ai grijă de rană.
O întrebare care rămâne, ca o lumină aprinsă
Când aud sintagma „stat-țintă”, încerc să nu o las să devină etichetă. O etichetă poate să te reducă. Încerc să o văd ca pe un semnal de atenție. Ca pe un bec roșu pe bord. Nu intri în panică, dar nici nu continui să conduci ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
România are, în față, o perioadă în care va fi testată. Nu doar de adversari externi, ci și de propriile reflexe. Întrebarea e dacă vom răspunde cu maturitate sau cu isterie. Dacă vom păstra încrederea între noi sau o vom arunca la gunoi la primul zvon. Dacă vom cere instituțiilor să fie mai bune, fără să le distrugem complet cu cinism.
Și, poate, întrebarea cea mai personală, pe care mi-o pun și eu, ca om, nu ca expert, e asta: cât de mult ne iubim țara în mod matur? Nu în lozinci, nu în strigăte, ci în lucrurile mici. În felul în care vorbim unii cu alții. În felul în care ne educăm copiii. În felul în care ne păzim mintea.
Pentru că, în războiul hibrid, uneori exact asta e frontul: mintea și felul în care alegi să rămâi om, chiar când cineva încearcă să te transforme în instrument.
