Fraza care cade ca o piatră pe inimă
„Nu-mi place mâncarea de la cantină.”
E o propoziție scurtă, dar când o auzi din gura propriului copil, după o zi lungă, parcă apasă exact pe toate butoanele de vinovăție, teamă și frustrare pe care nici nu știai că le porți cu tine. Mai ales dacă știi că masa de la școală e singura lui mâncare gătită serios din mijlocul zilei sau dacă ți-ai pus speranțe în ideea că „măcar acolo mănâncă ceva cald”.
Îl vezi cum intră pe ușă cu ghiozdanul lăsat pe un umăr, poate puțin obosit, cu hainele mirosind a curte, a cretă și a coridor spălat în grabă. Arunci întrebarea obișnuită, aproape mecanic: „Cum a fost azi?” Iar el, în loc să-ți povestească despre colegi, pauze sau teste, îți spune răspicat: „Nu-mi place mâncarea de la cantină. Nu mai vreau să mănânc acolo.”
Poate primul impuls e să răspunzi pe un ton practic: „Nu ai ce alege, asta este, mănânci ce ți se dă.” Sau, dimpotrivă, te vezi deja deschizând grupul de părinți, pregătită să scrii un roman despre meniuri, ulei, carne, legume și cine e de vină. Din ce am observat eu, uneori nici nu apucăm să respirăm întreaga frază, pentru că intră în scenă imediat anxietățile noastre de adulți.
Copilul, însă, poate că ar fi vrut doar să-l privești atent, să simtă că îl crezi și că nu minimalizezi nimic. În spatele acestei propoziții simple se pot ascunde multe lucruri. Unele țin chiar de mâncare. Altele n-au aproape nicio legătură cu gustul, dar se agață de primul pretext disponibil. Ca să le descurcăm cât de cât, e nevoie să punem pauză reflexului de a judeca și să ne apropiem de copil cu un pic de curiozitate autentică.
Gustul nu e doar despre gust
Când spunem „gust”, ca adulți ne gândim repede la „îmi place” sau „nu îmi place”. La copii însă, gustul e un amestec complicat de texturi, mirosuri, culori, amintiri și stări. Ce pentru noi e „o ciorbiță bună, ca la cantină”, pentru ei poate fi un univers agresiv de mirosuri amestecate, de zeamă fierbinte, legume moi și zgomot în jur.
Se vorbește tot mai mult despre faptul că mulți copii sunt mai sensibili decât adulții la texturi și mirosuri. Ceea ce numim în grabă „mofturi” intră de multe ori la categoria „selectivitate alimentară” sau chiar „neofobie alimentară”, adică reticența de a încerca alimente noi ori gătite altfel decât acasă. Copiii sensibili la stimuli tind să respingă mai ușor mâncarea cu miros puternic sau cu o textură greu de anticipat.
Imaginează-ți un copil care acasă mănâncă broccoli fiert exact cât trebuie, cu puțină brânză deasupra. La cantină, același broccoli, fierbinte, gătit în tăvi mari, aburit și reîncălzit, cu miros de tot ce s-a gătit în bucătăria aceea, poate fi pur și simplu prea mult. La fel se întâmplă cu carnea tăiată în bucăți mari, înecate în sos gros, într-o farfurie unde totul se atinge cu tot.
Copilul nu are limbajul să spună: „Mama, nu suport textura asta apoasă” sau „mă deranjează mirosul de mâncare reîncălzită”. El are la îndemână doar varianta scurtă și clară: „Nu-mi place.”
Texturi, mirosuri și micile lor catastrofe
Dacă stai să observi copiii într-o sală de mese, ai să vezi o suită de mici ritualuri care, sincer, sunt destul de înduioșătoare. Unii miros fiecare lingură, alții împing cu furculița bucățile „dubioase” în colțul farfuriei, sunt copii care separă cu mare grijă sosul de garnitură. La vârste mici, asta nu e neapărat „alint”, ci o încercare de a recăpăta controlul într-un context care îi copleșește.
Mâncarea de cantină se gătește „la grămadă”, după norme, rețete, costuri, nu după preferința exactă a unui singur copil. E uneori mai sărată sau mai fadă decât acasă, alteori mai grasă sau, dimpotrivă, prea „dietetică”. Pentru unii copii, această diferență față de gustul familiar e greu de dus, mai ales dacă acasă masa înseamnă și liniște, și discuții, și fețe cunoscute.
Mai e și problema timpului. De multe ori, copiii au un interval destul de scurt pentru a se așeza la masă, a primi farfuria, a mânca și a strânge. Pentru cei care mănâncă mai încet sau au nevoie de câteva minute ca să se obișnuiască cu ce au în față, experiența devine stresantă. Nu e deloc greu de înțeles de ce preferă, uneori, să spună „nu-mi place” și să renunțe.
Cantina ca scenă socială: zgomot, priviri, rușine
Dincolo de ce e în farfurie, sala de mese e, pentru mulți copii, o scenă socială în toată regula. Zgomot de tacâmuri, râsete, glume, uneori tachinări, alteori certuri mărunte. E locul unde se vede cine stă cu cine, cine mănâncă „ca un om mare”, cine își ia două porții și cine nu se atinge de nimic.
Copiii mai timizi sau mai anxioși pot trăi masa de la cantină ca pe un test zilnic. Dacă li se pare că mănâncă „altfel” decât ceilalți sau dacă au fost luați peste picior pentru că nu le plac anumite feluri de mâncare, emoția asta se lipește de cuvântul „cantină”. Și atunci, „nu-mi place mâncarea de la cantină” poate să însemne, de fapt, „mi-e greu acolo, mă simt privit, mi-e rușine”.
Mai sunt și copiii care își compară farfuria cu a prietenilor. Poate colegul primește un fel pe care el nu îl suportă și glumește tare pe seama lui, în fața tuturor. Sau vede un preparat pe care acasă nu l-a întâlnit niciodată și noutatea, în loc să-i stârnească pofta, îi aprinde alarma de pericol.
Control într-o lume în care nu hotărăsc mare lucru
Un copil mic decide foarte puține lucruri în viața lui de zi cu zi. Adulții stabilesc la ce oră se trezește, la ce școală merge, cum se îmbracă, când își face tema. De multe ori, singurul domeniu în care poate spune cu adevărat „nu” este mâncarea.
Refuzul de a mânca la cantină poate fi un mod de a recâștiga controlul. O formă mică de revoltă într-un mediu aglomerat sau imprevizibil. Copilul nu va pune asta în propoziții clare, dar dacă viața lui a trecut prin multe schimbări, o nouă școală, un frate mai mic, mutarea într-o altă casă, e posibil ca toată tensiunea să se agațe fix de farfurie.
Uneori, „nu-mi place mâncarea de la cantină” înseamnă „aici, în sala asta, simt că nu am niciun control și asta mă sperie”. Și atunci, mai important decât să numărăm câte linguri a mâncat e să vedem câtă neliniște înghite odată cu ele.
Ce se întâmplă cu adevărat în farfurie
E adevărat, există și cazuri în care mâncarea de la cantină e pur și simplu slab gătită sau prost organizată. Uneori porțiile sunt prea mici, alteori prea mari, mâncarea ajunge rece sau anumite feluri se repetă la nesfârșit. Hai să fim sinceri, nu toate cantinele școlare sunt la nivelul pe care ni-l dorim.
Programele de tip „masă caldă” pot fi extrem de valoroase, mai ales pentru copiii din medii vulnerabile, dar realitatea nu arată peste tot la fel. Există școli unde masa e bine organizată, mâncarea e gustoasă, variată, și copiii sunt încântați. Și există, din păcate, locuri în care sala de mese e murdară, tacâmurile nu sunt suficient de bine spălate sau igiena lasă de dorit.
De aceea merită ca părintele să ia în serios plângerea copilului, mai ales dacă se repetă. Un pas concret este să ceri să vezi meniurile, să întrebi cum se gătește, să faci o vizită, dacă se poate, în timpul mesei. Nu ca să cauți vinovați din prima, ci ca să ieși din zona de presupuneri și „am auzit că”.
Poate vei descoperi că mâncarea e în regulă, doar că diferă mult de ceea ce știe copilul de acasă. Alteori vei vedea lucruri care chiar nu sunt ok și vei înțelege că „nu-mi place” e un mod blând de a spune „nu mă simt în siguranță acolo”.
Cum răspundem copilului fără să banalizăm ce simte
Felul în care reacționăm la fraza asta construiește, încet, relația copilului cu mâncarea și cu propriul corp. Dacă îl ironizăm, îl forțăm sau îi minimizăm trăirea, mesajul pe care îl primește nu este doar „mănâncă”. Este și „ce simți tu nu contează” sau „nu ai voie să îți asculți corpul”.
Pe de altă parte, nici panica nu ajută. Dacă, în momentul în care spune „nu-mi place mâncarea de la cantină”, noi intrăm într-o spirală de frică, că se va îmbolnăvi, că nu va mai mânca nimic, că o să rămână în urmă cu greutatea, riscăm să transformăm masa într-o scenă de conflict zilnic.
Un început bun este să ne oprim puțin și să punem întrebări simple, fără ton de anchetă. „Ce nu îți place mai exact?” „Ți s-a părut mâncarea prea sărată, prea fierbinte, prea moale?” „Cum e în sala de mese când mâncați?” „Cu cine stai la masă?” Nu știu dacă e valabil pentru toți copiii, dar mulți răspund mult mai ușor când simt că nu sunt judecați.
Dacă văd pe chipul nostru doar îngrijorare și supărare, se închid. Dacă ne simt curioși și calmi, scot la suprafață detalii importante. Poate spun că le e greață de miros, că le e teamă să meargă la toaletă în timpul mesei, că un coleg i-a făcut „mofturoși” în fața tuturor. Sau poate, pur și simplu, nu sunt obișnuiți cu anumite feluri de mâncare și au nevoie de timp.
Întrebări care deschid, nu închid discuția
Uneori nu ne iese din prima. Punem o întrebare, copilul ridică din umeri și spune „nu știu”. Asta nu înseamnă că nu există un motiv, ci doar că încă nu l-a pus în cuvinte. Ne putem întoarce peste câteva ore, într-un moment mai liniștit, poate seara, când nu mai e flămând și obosit.
Ajută uneori să povestim și noi cum ne-am simțit când am mâncat prima dată la cantină, ce feluri ne-au dezgustat, ce ne-a plăcut. Copiii se relaxează când aud că și adulții au avut rețineri, că nu s-au născut mâncând linte cu zâmbetul pe buze. Iar când ne aud recunoscând: „Și mie mi-a fost greu la început, dar m-a ajutat că…”, se simt mai puțin singuri.
Important este ca, indiferent ce aflăm, să nu întoarcem informațiile împotriva lor. Dacă ne povestesc ceva jenant, nu ajută să repetăm a doua zi, în fața altora, „vezi, i-ai zis și lui tati că ești mofturos”. Așa nu facem decât să cimentăm problema și rușinea.
Când intră în scenă pachețelul de acasă
De multe ori, reflexul părintelui este: „Nu-ți place, bine, îți pun eu mâncare de acasă.” Uneori, asta chiar poate fi o soluție de tranziție, care îi dă copilului un sentiment de siguranță. Alteori, din păcate, riscă să devină o fugă permanentă de orice fel de adaptare.
Pachețelul de acasă poate funcționa ca o punte sau ca un zid. Ca punte, atunci când îl folosim temporar, până când copilul se mai obișnuiește cu sala de mese, cu colegii, cu ideea că nu mănâncă exact ca acasă. Ca zid, atunci când, ani la rând, nu îi mai oferim ocazia să încerce nimic din ce vine de la cantină, pentru că „oricum nu îi place”.
Unii specialiști recomandă ca mâncarea adusă de acasă să fie o soluție la care ajungi după ce ai discutat cu școala, ai încercat mici ajustări, ai lucrat cu copilul pe partea de acceptare a unor alimente noi. În familiile în care se ajunge totuși la varianta aceasta, ajută să nu devină o competiție de caserole perfecte, ambalaje simpatice și gustări mereu „altfel”. E suficient să fie o mâncare pe care copilul o cunoaște și o acceptă, fără presiunea de a impresiona pe cineva.
Nu e nimic rău dacă, la un moment dat, cauți online idei pachețel școală. Important este ca lista aceea de variante să nu acopere cu totul întrebarea „de ce e așa de greu, de fapt, la cantină?”. Pachețelul poate să aline, dar e bine să nu devină singura soluție pe termen lung.
Semne că problema e mai mare decât mâncarea de la cantină
Există și situații în care refuzul constant de a mânca în afara casei sau selecția extrem de limitată a alimentelor ascunde o dificultate mai serioasă. Dacă observi că copilul mănâncă tot mai puține feluri de mâncare, că se teme să încerce texturi noi, că se plânge frecvent de greață sau dureri de burtă la ora mesei, merită discutat cu medicul de familie sau cu pediatrul.
Unele tulburări de alimentație la copii nu au legătură cu imaginea corporală, ci cu anxietatea, sensibilitatea senzorială sau cu experiențe neplăcute la masă. Copilul poate asocia o singură dată când i-a fost rău cu o categorie întreagă de mâncăruri și ajunge să le evite cu îndârjire. Alteori, frica de înec, de vomă sau de a fi judecat de ceilalți poate bloca complet pofta de mâncare în contextul cantinei.
Dacă vezi că refuzul se extinde și acasă, că începe să slăbească, să fie obosit, iritabil sau retras, sau dacă masa de prânz a devenit un câmp de luptă zilnic, e bine să nu rămâi singur cu grija asta. Un consult la un specialist în nutriția copilului sau la un psiholog poate aduce claritate și soluții adaptate lui.
Nu înseamnă că ai greșit ca părinte sau că e „un copil dificil”. Mi se pare mai onest să ne gândim că este un copil care are nevoie de ajutor și în zona asta, la fel cum ar avea dacă l-ar durea repetat un genunchi sau un dinte.
Ce poate învăța copilul din felul în care îl ascultăm
Felul în care traversăm împreună episodul acesta cu „nu-mi place mâncarea de la cantină” transmite copilului mesaje care merg mult mai departe decât farfuria de azi. El poate învăța că vocea lui contează, că atunci când spune că îi e greu, cineva îl ascultă și încearcă să înțeleagă. Sau, din contră, poate învăța că e mai bine să tacă, să îndure, să mănânce cu noduri doar ca să nu supere pe nimeni.
Nu e ușor să ții în echilibru toate lucrurile acestea. Să îl înveți să fie flexibil, să încerce și altceva decât pastele preferate, dar în același timp să nu îi trădezi corpul și emoțiile. Să îi spui că e important să mănânce, dar și că are dreptul să spună „nu pot” când ceva din interiorul lui se revoltă.
Poate că uneori cea mai sinceră poziție a adultului este să recunoască: „Nu știu exact cum să facem, dar hai să căutăm împreună o variantă.” Din ce am văzut la mulți părinți, uneori e nevoie de mici compromisuri, alteori de discuții clare cu școala, alteori doar de timp. Dar faptul că rămâi acolo, lângă el, și nu îl reduci la eticheta de „mofturos” poate face o diferență enormă.
La final, din anii de școală, copilul nu va ține minte doar gustul supei de la cantină sau al tocăniței de luni. Va ține minte cum era privit când spunea că îi e greu, cum își ținea caserola de acasă ca pe un mic obiect de siguranță sau cum, într-o zi, a avut curajul să guste ceva nou și cineva l-a lăudat, discret, pentru asta.
Și, undeva, în spatele tuturor acestor amintiri, va rămâne felul în care tu ai ales să-l asculți atunci când a rostit prima dată fraza aceea scurtă, care pe tine te-a durut poate mai mult decât ai recunoscut: „Nu-mi place mâncarea de la cantină.”
