Probabil că mulți dintre noi am trecut prin cabinetul stomatologului cu speranța că dinții noștri pot fi salvați, indiferent de problema care ne-a adus acolo.
Și totuși, există situații când, oricât de mult ne-am dori să păstrăm un dinte, soluția cea mai bună pentru sănătatea noastră pe termen lung este extracția. Una dintre aceste situații mai puțin cunoscute, dar destul de neplăcute, este fractura verticală a rădăcinii dentare.
Îmi amintesc discuția cu un prieten care își lăudase tratamentul de canal făcut cu câțiva ani în urmă. „Am scăpat de extracție”, spunea el mândru. Dar după vreo doi ani, a început să aibă din nou probleme cu același dinte.
Dureri difuze, un disconfort persistent, umflături care apăreau și dispăreau. Până la urmă, dentistul i-a explicat că dintele suferise o fractură verticală a rădăcinii și că, din păcate, nu mai există prea multe de făcut decât să-l scoată.
Ce înseamnă de fapt o fractură verticală a rădăcinii
Hai să clarificăm mai întâi despre ce vorbim. O fractură verticală a rădăcinii e o crăpătură care parcurge rădăcina dintelui în sens longitudinal, adică de sus în jos. Spre deosebire de alte tipuri de fracturi dentare care afectează doar coroana (partea vizibilă a dintelui), aceasta se întinde de-a lungul rădăcinii, acea parte a dintelui care e încastrată în os și pe care nu o vedem niciodată.
Problema cu aceste fracturi e că sunt foarte insidioase. Nu apar brusc, ca atunci când îți spargi un dinte mușcând ceva tare. Se dezvoltă treptat, de multe ori fără să ne dăm seama, și pot să treacă neobservate luni sau chiar ani de zile. E ca și cum ai avea o fisură în fundația casei, care se adâncește încet dar sigur, până când devine o problemă serioasă.
De ce apar aceste fracturi
Motivele pentru care un dinte își poate fractura rădăcina pe verticală sunt diverse, dar multe sunt legate de tratamentele dentare anterioare. Dintele tratat endodontic, adică cel la care s-a făcut tratament de canal, e mai vulnerabil. Procedura de tratament de canal, deși necesară și salvatoare în multe cazuri, îndepărtează pulpa dentară și nervii, lăsând dintele cumva mai fragil, mai „uscat” dacă vrei.
Forțele exercitate în timpul mestecat, mai ales dacă ai obiceiul să mesteci preponderent pe o parte sau dacă strângi din dinți noaptea, pot contribui la apariția acestor fisuri microscopice care, în timp, se adâncesc. Am văzut cazuri în care oameni care își mușcă unghiile sau mestecă regulat gheață au ajuns să aibă probleme de genul ăsta. Poate pare banal, dar aceste obiceiuri pun presiune enormă pe dinți.
Mai sunt și situațiile când un pivot sau un ac metalic introdus în rădăcină în timpul tratamentului poate crea puncte de tensiune. Sau când pereții rădăcinii rămân prea subțiri după curățarea canalului. Câteodată, chiar și loviturile sau traumatismele care la momentul respectiv păreau neînsemnate pot fi vinovate. Poate ai căzut de pe bicicletă când erai copil și ți-ai lovit fața, iar acum, la 40 de ani, dinții încep să-ți dea probleme.
Cum se manifestă problema
Simptomele unei fracturi verticale sunt destul de neclare, ceea ce face ca diagnosticul să fie uneori unul de excludere. Pacientul poate simți durere la mestecat, sensibilitate la temperaturi extreme, sau poate observa că gingiva de lângă dinte e inflamată sau umflată. Alteori apar abcese care se vindecă și revin periodic, într-un ciclu enervant.
Ceea ce complică lucrurile e că aceste simptome seamănă cu cele ale altor probleme dentare. De aceea, mulți oameni merg la dentist gândindu-se că poate au o carie, o infecție sau că tratamentul de canal nu a fost făcut corect, când de fapt problema e mai adâncă, la propriu și la figurat.
Diagnosticul se pune de obicei printr-o combinație de metode. Radiografiile pot arăta uneori linia de fractură, dar nu întotdeauna, pentru că dacă fisura e foarte îngustă sau poziționată într-un anumit unghi, pur și simplu nu se vede. Tomografia computerizată oferă imagini mult mai detaliate și poate descoperi fracturi care altfel ar fi trecut neobservate. E mai scumpă, da, dar merită investiția când ai suspiciuni.
Câteodată, singurul mod de a confirma fractura e să ridici puțin gingiva și să inspectezi direct rădăcina, sau chiar să faci testul prin colorare cu coloranți speciali care pun în evidență fisurile. Practic, dai cu o substanță colorată pe dinte și vezi unde pătrunde. Dacă pătrunde în adâncime, știi că ai o problemă.
Când extracția devine inevitabilă
Aici ajungem la întrebarea esențială: când trebuie scos dintele? Răspunsul scurt e: aproape întotdeauna când fractura e completă și se extinde de-a lungul întregii rădăcini. Diferit de o fractură orizontală, care uneori poate fi gestionată prin diverse tratamente, fractura verticală lasă puține opțiuni terapeutice. Practic, e ca și cum ai tăia o creangă în lungime, nu în lățime. Nu mai poți să o lipești înapoi.
Motivul principal e că o fractură verticală creează o cale de comunicare directă între cavitatea orală, care e plină de bacterii, și țesuturile din jurul rădăcinii. Bacteriile pătrund prin fisură și infectează osul și țesuturile moi din jur. Chiar dacă tratezi infecția cu antibiotice, ea va reveni la câteva săptămâni, pentru că calea de intrare rămâne deschisă. E ca și cum ai avea o ușă spartă la casă și te-ai mira că intră hoți în fiecare lună.
Am citit undeva o comparație potrivită: e ca și cum ai avea o crăpătură în peretele casei tale. Poți să vopsești peste ea, poți să pui masă de rosturi, dar dacă fisura e structurală și adâncă, problema va persista. În cazul dinților, nu există „adeziv” sau material care să poată sigila o astfel de fractură pe termen lung într-un mod fiabil. Cercetătorii au încercat tot felul de tehnici, dar niciuna nu a dat rezultate pe termen lung.
Dacă fractura se extinde sub nivelul osului sau afectează mai mult de o treime din lungimea rădăcinii, șansele de salvare ale dintelui sunt aproape nule. Chiar și atunci când fractura e parțială, dacă se asociază cu pierdere osoasă semnificativă sau cu infecții recurente care nu răspund la tratament, extracția devine soluția rezonabilă. Nu e o decizie pe care medicul o ia cu inima ușoară, dar uneori e singurul lucru de făcut.
Situații particulare și excepții
Există totuși câteva situații particulare care merită menționate. La dinții cu mai multe rădăcini, cum ar fi molarii, dacă fractura afectează doar una dintre rădăcini, se poate încerca o procedură numită amputație radiculară sau hemisecție.
Practic, se îndepărtează doar rădăcina afectată, iar restul dintelui poate fi salvat. Dar asta funcționează doar dacă celelalte rădăcini sunt sănătoase și dacă osul din jur e în condiție bună. Nu e o procedură simplă și necesită o evaluare atentă.
Pentru dinții din față, care au o singură rădăcină, opțiunile sunt mult mai limitate. Uneori, dacă fractura e foarte superficială și nu pătrunde prea adânc, se poate încerca o rezecție apicală, unde se îndepărtează vârful rădăcinii împreună cu porțiunea fracturată. Dar sincer să fiu, aceste cazuri sunt rare și necesită condiții foarte specifice.
Trebuie ca fractura să fie localizată exact în zona apicală, iar osul din jur să fie intact. Nu prea văd astfel de cazuri în practica curentă.
Alternative la extracție și ce urmează
Când un dinte trebuie extras din cauza unei fracturi verticale, întrebarea firească care urmează e: ce faci cu spațiul rămas? Aici intră în discuție diferite tipuri de extractii dentare și opțiunile de înlocuire a dintelui lipsă.
Implantul dentar e considerat astăzi soluția standard, oferind o înlocuire stabilă și de lungă durată. E mai scump, asta e adevărat, dar pe termen lung merită investiția. Puntea dentară fixă e o altă variantă, deși presupune șlefuirea dinților vecini, ceea ce nu toți sunt dispuși să accepte. Proteza mobilă parțială rămâne o opțiune mai accesibilă din punct de vedere financiar, deși mai puțin confortabilă și mai puțin estetică.
Ceea ce mulți nu realizează e că după o extracție, mai ales dacă a fost precedată de o infecție cronică, osul din zona respectivă poate fi afectat. Uneori e nevoie de grefă osoasă înainte de a putea pune un implant, ceea ce înseamnă încă o procedură și mai mult timp de așteptare.
De aceea e important ca extracția să fie făcută cât mai atraumatic posibil și, în unele cazuri, să se facă și o conservare a soclului alveolar imediat după. Pare complicat, dar medicul tău va ști cel mai bine ce se potrivește situației tale.
Importanța diagnosticului precoce
Dacă există un lucru pe care l-am învățat din experiențele celor din jurul meu, e că atenția la semnele pe care ți le dă corpul tău e esențială. O durere persistentă, chiar dacă e ușoară, o umflătură care revine periodic sau senzația că ceva nu e în regulă cu un dinte trebuie investigate. Nu le ignora gândindu-te că o să treacă de la sine.
Multe dintre fracturile verticale ar putea fi identificate mai devreme dacă am fi mai atenți și dacă controalele stomatologice ar fi mai frecvente. Din păcate, mulți dintre noi mergem la dentist doar când durerea devine insuportabilă. Și atunci e prea târziu pentru soluții conservative, pentru că dintele e deja compromis serios.
Tehnologia modernă, precum scanările CBCT, poate detecta aceste probleme într-un stadiu mai timpuriu. Nu toate cabinetele au astfel de echipamente, asta e drept, dar dacă ai un dinte tratat endodontic care începe să te deranjeze, poate merită să cauți o clinică care oferă investigații mai aprofundate. Poate costa mai mult, dar îți poate salva dintele sau cel puțin îți oferă informații clare despre ce se întâmplă.
Decizia de a extrage un dinte fracturat vertical nu e una ușoară, nici pentru pacient, nici pentru medic. Dar uneori, păstrarea unui dinte compromis poate duce la complicații mai grave: infecții care se pot răspândi, pierdere osoasă extinsă care face dificilă plasarea ulterioară a unui implant, sau disconfort cronic care afectează calitatea vieții.
Extracția, deși sună drastic, poate fi de fapt începutul unei vindecări reale și a unei soluții mai stabile pe termen lung. E greu de acceptat la prima vedere, dar corpul tău îți va mulțumi pe termen lung.
